• Acasa
• Despre noi
• Servicii
• Evenimente
• Program aerobic
• Echipa noastra
• Tarife
• Galerie
• Articole
• Regulament
• Contact

Asa cum toate povestile incep cu a fost odata ca niciodata, nici aceasta, pe care o voi spune acum, nu iese din tipar. In schimb tot ce va povestesc este real, s-a intamplat si se intampla si in zilele noastre.

Asadar, a fost o data ca niciodata, in partea de vest a Africii, o zona inzestrata cu bogatii naturale si iesire la Oceanul Atlantic. Un colt de lume in care bastinasii, au trait impreuna cu colonistii spanioli pana in 1975, cand acestia din urma s-au retras lasand teritoriul in mainile Marocului si Mauritaniei care au inceput un razboi de ocupare a zonei. In 1976 Mauritania s-a retras iar Marocul a ocupat in intregime teritoriul, nerecunoscand recenta proclamata Republica Democrata Araba si nici teritoriul ca apartinand bastinasilor, Saharawi. Mai mult decat atat, Marocul a alocat resurse uriase construind cel mai mare zid din lume 2700 km (mai lung decat marele zid chinezesc), care imparte Sahara in doua. Partea de vest, cu iesire la ocean si cele mai mari zacaminte de fosfat din lume si partea de est (apartinand Algeriei), un desert fara nici o resursa naturala unde exista in schimb din abundenta nisip si soare! In teritoriile ocupate din vest, Saharawi sunt batuti in strada si omorati pentru ca striga libertate si in zilele noastre. De partea cealalta a zidului, aproximativ 250.000 de Saharawi traiesc in cinci tabere de refugiati, in apropiere de Tindouf. Majoritatea sunt copii si femei si singurul lor sprijin sunt ajutoarele internationale. Multi dintre ei nu au acte si deci nu se pot duce nici in Algeria si nici in teritoriile ocupate de Maroc, mai cu seama ca de o parte si de alta a zidului, pe o distanta de 2km, Marocul a plasat peste 7.000.000 de mine antipersonal, facand aproape imposibila apropierea de zona ocupata sau iesirea din aceasta.

Sahara Marathon este un eveniment sportiv, oganizat pentru prima data in 2001, care are ca scop sa faca cunoscuta pe plan international situatia grea prin care trec Saharawi, niste oameni care nu au o tara recunoscuta oficial si care traiesc de 38 de ani in conditii greu de imaginat. De o parte a zidului sunt batuti si omorati pentru ca au curajul sa isi doreasca liberatea, iar de celalata parte a zidului,  traiesc fara nici o resursa, la mila ajutoarelor internationale. Asadar Sahara Marathon este mai mult decat o cursa, decat o aventura in deset, este un proiect de solidaritate, un proiect la care ma simt onorat ca am luat parte si sper ca nu a fost pentru prima si ultima oara. Cineva imi spunea la un moment dat ca dupa o saptamana petrecuta acolo ma voi intoarce schimbat. Si mare dreptate a avut. Dar sa o luam cu inceputul.

Zilele premergatoare plecarii in Algeria au fost destul de agitate, cu alergatura multa, bagaje, cadouri pentru familia la care urma sa stau, pregatirea echipamentului, a nutritiei si hidratarii in ziua cursei dar si inainte, etc. Eram emotionat pentru ca nu stiam ce o sa ma astepte acolo insa bucuros ca in sfarsit, dupa un an si jumatate in care alergasem peste 5500km pentru Inima Copiilor, aveam sa alerg in sfarsit in Sahara. Organizatorii ne trimisesera cu cateva zile inainte repartizarea pe familii si asa am aflat ca urma sa stau cu inca doi romani, un spaniol si un polonez. Punctul de intalnire pentru toata lumea era terminalul T4, poarta 970 de pe aeroportul din Madrid. De acolo urma sa luam un charter pana la Tindouf iar apoi un drum de o ora si jumatate pana in tabara de refugiati Smara, casa noastra din desert, timp de o saptamana. Ajuns cu cateva ore mai devreme in Madrid asteptam restul concurentilor si imi tot imaginam cum o sa fie. In scurt timp au sosit si organizatorii si incet incet si participantii (26 de tari au fost reprezentate la editia de anul acesta). Am intrat repede in vorba cu cativa si mi-am dat seama ca multi dintre ei erau la a doua, a treia sau chiar a patra participare si o faceau nu atat pentru cursa in sine, cat pentru a veni in sprijinul familiei la care statusera inca din primul an. M-a impresionat cantitatea uriasa de cutii cu medicamente, alimente, haine si jucarii pentru copiii din taberele de refugiati pe care fiecare o adusese cu el. Le multumesc tuturor celor care au facut ca mai mult de jumatate din bagajul meu sa contina cadouri pentru cei de acolo (haine, incaltaminte, jucarii, rechizite pentru scoala).

Dupa 18 ore de la plecarea din Bucuresti, am aterizat la Tindouf, unde s-au incarcat toate bagajele intr-un camion si impreuna cu trei autocare si insotiti de armata algeriana am plecat spre Smara.

De indata ce am lasat in urma luminile orasului Tindouf si ne-am afundat in desert, s-a facut o liniste deplina. Toata lumea era obosita, majoritatea motaiau si recunosc ca vreo cateva minute cred ca am adormit si eu, insa incercam sa stau treaz si sa privesc pe geam intinderea nesfarsita de nisip si cerul fara pic de nori, cu mii de stele care parca stateau sa cada peste noi. Se auzea doar motorul masinii si in surdina o melodie arabeasca pe care soferul o pusese parca pentru a intra mai bine in atmosfera. Dupa aproximativ o ora si jumatate am ajuns in tabara de refugiati Smara unde am fost preluati de familiile la care urma sa stam toata saptamana.

Momentul intalnirii mi s-a parut foarte emotionant. Organizatorii ne trimisesera cu cateva zile inainte alocarea pe familii spunandu-ne sa tinem minte numarul cortului (jaima). Am coborat din autocare, ne-am luat bagajele si am intrat intr-o curte interioara mica, imprejmuita de un gard nu foarte inalt, unde fiecare familie care gazduia maratonisti isi trimisese un membru care sa ii astepte. Era ora 1:30AM. Stateau cu totii pe jos, in nisip, tinand in mana o foaie cu un numar. Acela era numarul cortului, pe care noi il stiam si asa urma sa ne identificam unii cu altii. Batranica ce tinea in brate numarul 19 avea cei mai blanzi ochi pe care i-am vazut vreodata si de cum ne-am prezentat, s-a ridicat in picioare, a venit la noi, ne-a pupat si ne-a imbratisat. Am plecat spre casa noastra nu inainte sa mai arunc o privire. Era emotinant sa vezi cata bucurie era in ochii celor care se intalneau pentru prima data, sau care se revedeau dupa un an.

Batranica mergea inainte tinand in mana o lanterna, iar noi incercam sa n-o pierdem din vedere mergand  pe urmele pasilor ei, printre corturi, pe alei inguste de nisip. In cateva minute am ajuns la ceea ce urma sa fie casa noastra pentru urmatoarea saptamana. Am pasit timizi intr-o curte interioara si am fost condusi intr-o camera fara ferestre cu 5 saltele pe jos unde fiecare ne-am pus sacii de dormit si ne-am asezat bagajele pe unde am mai avut loc. Batranica a disparut pret de cateva minute si s-a intors cu ustensilele prepararii pe loc a traditionalului ceai verde. Intre timp s-a trezit si Hadjetsu, fata dansei, si ginerele Omar, care au venit sa ne salute. Erau singurii din casa, care pe langa araba vorbeau si limba spaniola. Iar din grupul nostru de cinci facea parte si o romanca plecata in Spania de 14 ani, Semida – care a fost traducatoarea noastra intreaga saptamana. Desi ceasul arata aproape 2AM, batranica a vrut neaparat sa ne intampine cu ceai verde si chiar daca eram nedormit de aproape 20 de ore stateam si ma uitam vrajit la modul de preparare, pe care Saharawi l-au adus aproape de arta. Dupa servirea ceaiului am adormit aproape imbracat cu gandul la zilele ce urmau sa vina, la oamenii pe care ii voi cunoaste si de care (la cum ma stiu) cu siguranta ma voi atasa, la tot ceea ce ar fi putut insemna viata in desert.

Prima noapte petrecuta in desert a fost mai rece decat ma asteptam. Stiam ca diferentele de temperatura de la zi la noapte sunt mari, insa nu ma asteptam ca in jur de 5 dimineata sa ma trezesc si sa-mi confectionez o caciula din buff-ul pe care-l luasem pentru cursa. Peretii camerei in care stateam cu totii erau facuti din caramizi din nisip, in genul caselor de chirpici de la noi, fara ferestre, cu cate o gura de aerisire pe fiecare perete, la nivelul solului. Usa de lemn de la intrare avea o scandura lipsa in partea de jos astfel incat aerul rece al noptii ma mai trezea din cand in cand. Dimineata am fost treziti de veselia copiilor care alergau si se jucau pe afara. Mi-am facut curaj, am iesit din sacul de dormit si am deschis usa. Vedeam pentru prima oara, la lumina zilei, locuinta din desert unde trebuia sa imi petrec urmatoarea saptamana.

Un zid nu foarte inalt imprejmuia o curte interioara unde se afla camera in care dormeam noi, o alta vis a vis, unde dormeau gazdele, alta mai mica pe post de bucatarie si un cort mare, ca cele de armata, langa camera gazdelor, unde de obicei eram serviti cu ceai verde sau luam pranzul. Toaleta era in spatele bucatariei si semana cu cele turcesti iar apa era adusa o data cu ajutoarele internationale si saharawi o rationalizau cat puteau de mult. Pentru noi, maratonistii, organizatorii au pus la dispozitia familiilor unde stateam apa imbuteliata si ne sfatuiau cu tarie sa nu consumam din apa pe care o primeau ei si sa bem doar din acea apa imbuteliata. Cat despre dus, va puteti si voi imagina ca acesta era un lux, in conditiile in care ei incercau sa reziste cat puteau de mult cu apa pe care o primeau, pana la urmatorul transport.Singurul dus de care am avut parte intr-o saptamana, a fost dupa maraton si a semanat foarte mult cu cel pe care il facem aici, atunci cand se opreste apa, la revizia anuala. In rest … servetele umede.

In curand am inceput sa-i cunoastem si pe ceilalti membri ai familiei, care au venit sa ne salute. Zgomotul copiilor, care cu cateva minute inainte ne trezise, se auzea din ce in ce mai tare. Stiind probabil ca trebuia sa ne fi trezit deja, copiii si-au lasat jocurile lor si si-au facut aparitia in curte, desculti si la inceput timizi, insa cu o veselie si-o bucurie de viata pe chipuri care m-au impresionat foarte tare. Nu vorbeam aceeasi limba, nu ne intelegeam,insa nici nu era nevoie de limba. Parca ne cunosteam de o viata. Nevoia lor de afectiune si bucuria cu care sareau la propriu pe noi, ne luau in brate, ne sarutau mainile si voiau sa ne jucam cu ei… momente pe care nu cred ca le voi uita curand. Am inceput sa le impart cadourile cu care venisem (lucrusoare, jucarii) si, brusc, am realizat ca mi-as fi dorit sa fi putut sa le fi adus mai mult!

Am facut poze si ne-am jucat o perioada, dupa care am facut cativa pasi si in afara curtii. Eram curios ce se afla dincolo de gardul ce imprejmuia curtea. Am ramas uimit: cat vedeai cu ochii alei inguste de nisip si un labirint de astfel de asezaminte,  prin care era foarte usor sa te pierzi. Spre pranz, cand era caldura mai mare, am iesit la o alergare de test prin tabara de refugiati Smara. Voiam sa alerg undeva pana in 10km, ca sa testez atat terenul cat si clima si sa-mi dau seama cum trebuia sa abordez cursa de a doua zi. Si pentru ca tot eram la capitolul teste, voiam neaparat sa vad ce efect au pastilele cu saruri de la Running Shop, intrucat nu mai folosisem si nu vroiam sa o fac prima data in timpul cursei. Antrenamentul mi s-a parut destul de usor la inceput. Erau aproximativ 30ºC, insa, nefiind umiditate mare (cum este la noi vara), era destul de suportabil. A fost doar o pacaleala. Organismul se deshidrata si pierdea, odata cu transpiratia, si saruri minerale si electroliti. Ce am observat in plus, a fost ca dupa 6km facuti la un ritm de 4:30/km obosisem mai repede decat as fi facut-o in mod normal la distanta si la ritmul acela. Faptul ca la fiecare inspiratie parca intrau flacari pe nari si nu aer, mi-a dat o imagine de ansamblu a conditiilor in care urma sa alerg cei 42 km a doua zi. Spre finalul celor 8 km, am luat o pastila de saruri care continea si cofeina si efectul a fost instant: oboseala din picioare a disparut si un val de energie mi-a inundat corpul. Am hotarat pe loc ca voi lua 3-4 pastile a doua zi in cursa, pe principiul mai bine sa fie decat sa am nevoie si sa nu am de unde. Organizatorii maratonului puneau la dispozitie in punctele de alimentare doar apa, in pahare de plastic, pe care nu aveam voie sa le luam cu noi, pentru a nu le arunca dupa folosire in mijlocul desertului. Deci trebuia sa am un plan de nutritie si hidratare foarte bine pus la punct pentru a doua zi.

M-am intors acasa si am inceput sa pregatesc echipamentul si hrana pentru a doua zi. Cam asta este ce am luat cu mine in cursa:

- 2 geluri Isostar Energy Lemon 
- 2 geluri sarate Isostar Sodium Energy Booster 
- 2 pliculete de bicarbonat Isostar 
- 1 activator Isostar Energy Shot 
- 3 pastile saruri (Running Shop)

Inainte de maraton, pentru incarcarea cu carbohidrati, am apelat la o solutie profesionala de la Isostar, si anume Malto Carbo Loading, mai cu seama ca nu stiam ce anume voi manca in desert, deci nu puteam merge pe varianta clasica: paste, orez sau pizza.

Produsul vine sub forma de 9 plicuri care se dizolva in 500ml apa si se consuma de 3 ori pe zi, inainte cu 3 zile de competitie. Prima din cele 3 zile era chiar ziua plecarii si mi-a fost un pic teama sa nu-mi confiste la aeroport cele 3 plicuri de Malto din bagajul de mana (un praf alb) care aratau suspect cel putin pentru cineva care nu stia la ce folosesc :D. Insa totul a mers bine, n-am avut probleme la nicio vama. Eram totusi intr-o mare dilema. Nu stiam daca sa iau cu mine un bidon de 500ml pe care, la start, sa-l umplu cu bautura energizanta Isostar si pe care oricum as fi consumat-o probabil pana la primul punct de hidratare, sau sa plec in cursa fara bidon si sa ma hidratez doar cu apa pusa la dispozitie de organizatori. M-am obisnuit sa alerg fara sa car foarte multe dupa mine. Nu-mi luasem camelback pentru ca stiam cu siguranta ca ma va incomoda. Insa pana la urma am hotarat sa iau un bidon cu mine, oricat de incomod urma sa-mi fie, bidon in care am pus Isostar Long Distance Energy. Chiar daca urma sa se consume destul de repede, aveam macar suportul necesar dizolvarii prafului de bicarbonat daca as fi avut nevoie. Asadar partea de nutritie era rezolvata.

Dupa amiaza ne-am intalnit cu totii la sedinta tehnica, ne-am luat si kiturile de concurs si aveam sa aflu ca traseul a suferit mici modificari fata de anii trecuti, fara sa stiu daca va fi mai bine sau mai rau pentru noi. In principiu, cursa trecea prin trei tabere de refugiati. Startul urma sa se dea la 9:30 din El Aayun, pe la kilometrul 20-21 urma sa trecem prin Auserd, iar sosirea era in Smara, unde stateam noi. Ni s-a spus ca vom avea parte de un teren variat: la inceput plat, apoi cu dune mici, bolovani, dune mari, iar ultima parte aproape plata. De fapt, un fals plat, pentru ca exista o usoara inclinatie.

Se lasase deja intunericul si am plecat spre casa cu gandul la cursa pe care o asteptasem de un an si jumatate. Tot timpul eram insotiti de un membru al familiei la care stateam, iar, dupa ora 11, ne era interzis sa parasim curtea. Acum cativa ani fusesera rapiti niste jurnalisti, asa ca am fost foarte ascultatori toata saptamana si nu ne-am aventurat singuri prin tabara. Ajuns acasa, am verificat inca o data echipamentul:

- incaltari de trail, Salomon S-Lab XT 5 Racing
- gaitere Montane Trailblazer 
- sosete de compresie CompresSport 
- jambiere de compresie CompresSport
- colanti de compresie CompresSport
- tricoul facut special pentru aceasta cursa, cu numele voastre, ale tuturor celor care m-ati sustinut si ati facut donatii pentru Inima Copiilor
- manseta CompresSport 
- sapca RaidLight, model Sahara
- ochelari de soare
- buff (in cazul unei posibile furtuni de nisip)

Dupa deja traditionalul ceai verde si o privire spre cerul senin si plin de stele care parca stateau sa cada peste noi, am adormit bustean. A doua zi, la ora 7:30, am parasit Smara, in 3 autobuze insotite de doua masini de teren ale armatei, indreptandu-ne spre zona de start, tabara El Aayun. Stateam la linia de start si nu-mi venea sa cred ca sunt acolo. Localnicii ne incurajau si strigau “Sahara libre!” (Sahara libera!). Diego, organizatorul cursei, porneste numaratoarea inversa. Ii strang mana lui Iulian si lui Darek (polonezul care statea cu noi), ne uram bafta si pornim ca din pusca. Era ora 9:30 si soarele deja incepuse sa arda binisor. La startul cursei cred ca au fost in jur de 27-28 de grade. Tinta mea ideala era 3h30m – 3h45m, insa, avand in vedere ca PB-ul meu pe distanta de maraton era de 3h35m stabilit la Cluj, pe asfalt, in urma cu un an, si mai ales dupa ce simtisem cu o zi inainte cum este sa alergi 8km in conditiile astea, tinta ideala s-a transformat intr-o tinta realista, si anume sa reusesc sa termin cursa undeva sub 4h. Ar fi fost o performanta pentru mine, mai ales in conditiile date.

La kilometrul 5 am intalnit si primul punct de hidratare, insa pana acolo terminasem deja cei 500ml de bautura energizanta Isostar, in conditiile in care, de obicei, rezist fara apa chiar si 10-15 km!  Am hotarat ca, la punctele de alimentare, sa-mi umplu de fiecare data bidonul cu apa, mai cu seama ca incepea sa fie tot mai cald. Primii 10km au mers foarte bine (aproximativ 47 minute), pe un teren relativ plat cu nisip nu foarte fin si pietre destul de mici. De aici traseul a inceput sa se schimbe. Campuri de nisip cu bolovani mari, dar si pietre mici si ascutite faceau ca alergarea sa devina mai dificila, insa am incercat sa mentin un ritm de 5:00-5:10/km, fiind atent pe unde pun piciorul. Gaiterele au fost de minune, la finalul cursei n-am avut fir de nisip sau pietricele in incaltari.

Urmatorii 10km au mers la fel de bine (48-49 minute), insa incepea sa fie din ce in ce mai greu. Soarele incepea sa-si faca de cap si aveai impresia ca alergi intr-un cuptor. Plus un praf fin in atmosfera tot timpul. Acelasi – il stiam, il simtitsem de dimineata de cand te trezeai si pana seara cand mergeai la culcare. Un praf pe care nu-l vedeai insa il simteai la fiecare respiratie. Imaginati-va urmatorul scenariu: 35 de grade, soare numai din fata, in timpul asta faci efort sustinut si vrei sa inspiri cu putere aer curat, muschii au cu disperare nevoie de asta. In schimb, tot ce reusesti este sa introduci in plamani un aer incins si plin de praf. Cam astea au fost conditiile pe parcursul intregului maraton. Doar asa e in fiecare zi in Sahara!

Ma apropiam de kilometrul 20 si de intrarea in tabara de refugiati Auserd, insa o zona de dune cu nisip fin m-a scos din ritmul in care alergam. Am continuat totusi sa alerg, trecand pe langa concurenti care luasera dunele la pas. Mi-am dizolvat un plic de bicarbonat in apa luata de la punctul de hidratare pentru ca eram convins ca vor urma crampe musculare. Transpiratia de pe maini era alba, semn ca odata cu apa eliminam si electroliti. Am luat o pastila cu saruri si am continuat alergarea spre Auserd. La intrarea in tabara, am fost intampinat de copii, care tipau, ma incurajau si alergau de mana cu mine. Va spun sincer ca portiunea de dune ma obosise, insa copiii aceia mi-au transmis pe loc din energia lor astfel incat am continuat sa alerg intr-un ritm constant, oprindu-ma la punctele de hidratare unde puteam sa-mi umplu bidonul. Ca si cand nu era destul de cald si de dificil de alergat, la iesirea din Auserd am dat nas in nas cu niste dune mari de nisip de toata frumusetea. Praful pe care il inspiram si caldura deveneau din ce in ce mai greu de suportat. Am fost tentat sa ma opresc din alergat si sa merg macar un minut, insa stiam prea bine ca daca fac asta o data, o voi face si mai incolo in cursa. Asa ca am strans din dinti si am continuat sa alerg pe dune, atat cat se putea, intrucat pe unele portiuni nisipul trecea de glezne. Punctele de hidratare erau din 4 in 4 kilometri si de fiecare data cand treceam pe langa unul, imi turnam un pahar cu apa in cap, iar pana la urmatorul sapca era deja uscata. Aveam senzatia ca daca as sparge un ou si l-as pune pe crestetul capului, ar fi numai bun de mancat dupa cateva minute.

Kilometrul 30 mi-a adus si primele crampe musculare. Nu serioase, dar destul de suparatoare incat sa ma faca sa incetinesc un pic din ritm. Pana acum terminasem gelurile Isostar si pliculetele de bicarbonat. Mai aveam un gel sarat si activatorul (Isostar Energy Shot), pe care il pastram pentru kilometrul 35. Traseul se mai domolise un pic. Trecusem de partea de dune si acum urma o zona de fals plat pana la finish. Ritmul a inceput sa scada de la 5:00/km la 5:30-5:40/km. Orice incercare de a creste ritmul venea cu niste sageti in cvadricepsi si era prea devreme ca sa patesc asta. Nu voiam sa risc sa fiu nevoit sa merg cei 10 kilometri ramasi, asa incat am alergat usor si constant.

Ramasesem uimit totusi:  gambele, cu care eu aveam de obicei probleme cand venea vorba de crampe, nu aveau abosolut nimic. Jambierele CompresSport Kona isi faceau treaba bine. Insa era pentru prima oara cand aveam probleme la cvadricepsi. Eram cu ochii pe ceas: kilometrul 32 si 2h47m insa ritmul scazuse aproape de 6:00/km. Am facut repede un calcul. Nu aveam sa termin in 3h:30m si probabil nici in 3h:45m, insa daca reuseam sa mentin ritmul, as fi terminat totusi sub 4 ore, ceea ce nu era rau deloc. E inutil sa spun ca pana la final crampele n-au trecut, ba din contra s-au accentuat. M-am incapatanat sa le tratez cu indiferenta. La ultimele doua puncte de hidratare mi-am turnat cate un pahar cu apa rece pe picioare si am continuat sa alerg mai departe. Cand durerile incepusera sa fie destul suparatoare am zarit in departare tabara de refugiati Smara si am realizat ca n-ar trebui sa fie mai mult de 3-4 kilometri pana la finish. Am intrat in tabara insotit de copiii care, alergand alaturi de mine, strigau “Core core!” (Alearga, alearga).

Am incercat sa accelerez dar n-am putut asa ca am mentinut ritmul. In scurt timp, dupa o curba, am vazut in fata mea, la 200m, linia de sosire. M-am uitat la ceas si am zambit: 3h:55m:04s! Final la Sahara Marathon sub 4 ore, pozitia 17 in clasament! Final de cursa pentru Inima Copiilor si nou-nascutii de la Marie Curie! Peste 5500km alergati intr-un an si jumatate pentru ca cei mici sa aiba sansa la o viata normala. Ma incercau sentimente contradictorii. Imi venea sa plang. Pe de o parte de bucurie pentru ca reusisem, iar pe de alta parte de tristete pentru ca se terminase. Nu-mi venea sa cred ca ma aflam acolo si as fi vrut sa pot opri timpul in loc, sa savurez mai mult din magia momentului. Am sarutat medalia pusa la gat de organizatori, medalie care este confectionata manual de copiii din Smara si care in fiecare an arata altfel, dar care are un singur lucru in comun de la o editie la alta: soarele – un soare colorat.

Sahara Marathon se terminase, insa experienta de viata in desert abia avea sa inceapa, intrucat pana la sfarsitul saptamanii am trait alaturi de Saharawi, impartasind stilul lor de viata, obiceiurile si incercand sa pastrez si sa aduc cu mine acasa cat mai multe amintiri frumoase. Este mult de povestit despre urmatoarele zile petrecute in Smara. O adevarata lectie de viata pe care trebuie sa o traiesti ca sa o intelegi pe deplin. Cat de curand voi organiza un eveniment la care va astept cu drag sa povestim despreSahara Marathon si viata in desert. Va fi o seara cu poze multe, filmulete, muzica traditionala Saharawi si amanunte despre saptamana petrecuta in desert, care probabil mi-au scapat in cele doua articole. Cand voi fi stabilit toate detaliile evenimentului veti afla cu siguranta.

Ce pot sa spun dupa toate astea este ca m-am indragostit iremediabil de desert si ca imi doresc din suflet sa fiu sanatos ca la anul sa pot alerga la Marathon des Sables, considerata a fi una dintre cele mai grele curse de anduranta din lume. 6 zile in desertul Marocan – 250km de alergare cu tot ce ai nevoie supravietuirii celor 6 zile, intr-un rucsac, in spate! (echipament, mancare, kit de supravietuire, sac de dormit). Este o cursa pe care Paul Dicu o face pentru a patra oara anul acesta (iti tin pumnii Paul! ) si la care imi doresc din toata inima sa ajung. Singurul inconvenient pentru care n-am ajuns acolo pana acum este taxa foarte mare de participare, insa sper ca pana la anul sa gasesc sponsorii cu ajutorul carora sa pot alerga la MdS!

As vrea sa le multumesc partenerilor mei de anul acesta care m-au sustinut si ma vor sustine pe tot parcursul anului competitional 2014:CompresSport, Isostar, Running Shop, Bery Fitness & Spa si Sky Wellness. Si nu in ultimul rand va multumesc voua, tuturor celor care ati crezut in cauza pentru care am alergat si ati donat catre Inima Copiilor. V-am purtat in gand cei 42 de kilometri si mi-ati dat putere sa merg mai departe atunci cand incepuse sa fie greu. Va multumesc din inima!