• Acasa
• Despre noi
• Servicii
• Evenimente
• Program aerobic
• Echipa noastra
• Tarife
• Galerie
• Articole
• Regulament
• Contact

Au trecut cateva zile de la revenirea in tara si am lasat gandurile sa se “aseze” inainte sa impartasesc experienta MdS cu voi. Am crezut ca voi fi mai linistit, mai calm, dar inca simt aceleasi emotii si trairi, inca mi-e dor de desert si de saptamana speciala petrecuta acolo. Si sunt convins ca experienta pe care am avut-o ma va urmari mult timp de acum incolo, in sensul bun.

Sunt foarte multe de povestit despre Marathon des Sables, o cursa care pentru mine era acum doi ani un miraj, o fata morgana pe care imi doream cu tot dinadinsul s-o cunosc. Stiam ca va fi dificil, stiam ca ma va scoate din orice zona de confort sau ca imi va testa orice limita pe care credeam ca o am, insa tocmai acest lucru ma facea s-o iubesc si mai tare.

Au fost doi ani de planificari, doi ani in care am visat si am continuat sa sper ca voi reusi sa ma inscriu, desi taxa era total neprietenoasa (3400 euro), doi ani in care m-am gandit in fiecare clipa cum va fi acolo, ma vedeam in dimineata fiecarei etape la linia de start si mai apoi la linia de finish. Vroiam sa simt desertul, nisipul, caldura sufocanta dar si caldura celor peste 2000 de oameni, concurenti si organizatori, care fac ca acest eveniment sa existe. Apoi ati intrat in scena voi, dragii mei prieteni vechi si noi, care ati crezut in visul meu si m-ati trimis acolo! Si pentru asta va multumesc din inima!

Intalnirea cu ViitorPlus, asociatia pentru dezvoltare durabila a facut ca alergarea mea in desert sa capete sens. Programul de impaduriri,Padurea Copiilor, prin care asociatia planteaza cate un copacel pentru fiecare nou nascut din Romania, pe terenuri degradate din sudul tarii, m-a facut sa privesc Marathon des Sables dintr-o perspectiva noua. Aveam acum motivatia necesara parcurgerii celor 250km in desert si imi doream ca impreuna cu voi sa cladim ceva frumos, sa lasam copiilor nostri mostenire o Romanie verde. Astfel s-a nascut campania “Dune de padure”, iar pentru fiecare kilometru de desert alergat de mine, voi ati donat pentru ca Padurea Copiilor sa existe. Si pentru asta iar va multumesc!

http://viitorplus.galantom.ro/andreigligor2

Despre pregatirile de cursa (antrenamente, echipament, nutritie) am scris cateva articole inainte de plecare.

Asadar, cu ghiozdanul in spate si cu emotii cat carul, ca un copil in prima zi de scoala, am coborat din avionul ce leaga Paris de Maroc (Ouarzazate). In cateva secunde mi-au trecut prin minte cei doi ani de pregatiri si parca nu-mi venea sa cred ca in sfarsit sunt acolo, printre sutele de alergatori veniti din toate colturile lumii pregatiti sa “ia cu asalt” desertul. Dupa formalitatile de la aeroport, organizatorii ne-au urcat in cateva autocare cu care am mers 7 ore, pana in inima desertului, gazda primului nostru bivuac. Fiindca tot am amintit de organizatori, dimensiunea evenimentului te copleseste. Aproximativ 500 de oameni au grija ca totul sa se desfasoare perfect. Si cand spun perfect nu exagerez nicidecum. Este impresionant sa vezi cum si cele mai mici detalii sunt respectate intocmai ca notele unei partituri complicate. Iar acest lucru iti da siguranta si te lasa pe tine, alergator, sa te concentrezi doar la cursa si sa te bucuri de ce ti se intampla. Experienta celor 30 de ani in organizarea acestui eveniment isi spune cuvantul, in organizatia lui Patrick Bauer fiind persoane care lucreaza chiar si de 10-15 ani si unde este foarte greu sa intre oameni noi. Asta spune multe despre echipa creata si increderea in oameni.

(era greu sa tii ochii deschisi din cauza soarelui care isi facea de cap, la ora 10:30 fiind deja 28°C)

As aminti din nou datele generale ale acestui monstru de cursa: 250km de alergare in 7 zile si 6 etape, perioada in care iti cari intr-un rucsac, in spate, tot ce ai nevoie supravietuirii in desert timp de o saptamana: mancare, sac de dormit, geluri energizante, prafuri izotonice, imbracaminte, etc. Cu totul, cam 10kg. Organizatorii pun la dispozitie apa, care este rationalizata la aproximativ 10L/zi, asistenta medicala si adapost in corturi berbere la finalul fiecarei etape.

Indata ce convoiul de autocare s-a pus in miscare toata lumea astepta impartirea roadbook-urilor, pentru ca in ele urmau sa se afle hartile fiecarei etape. Ele nu sunt publicate pe siteul competitiei inainte, din motive de securitate. Asadar, acela era momentul in care aflai cat anume ai de alergat in fiecare zi din cele 7 si care va fi profilul etapelor (urcari, coborari, dune, munti, etc).
Sunet de tobe … ta-da-da-dam…

Etapa 1: Jebel Irhs / Oued Tijekht  36,2 km
Etapa 2: Oued Tijekht / Jebel El Otfal  31,1 km
Etapa 3: Jebel El Otfal / Jebel Zireg  36,7 km
Etapa 4: Jebel Zireg / Jdaid  91,7 km
Etapa 5: Jdaid / Kourci Dial Zaid 42,2 km
Etapa 6: etapa necompetitiva, caritabila UNICEF  11,5 km

La prima vedere, in afara de etapa 4 distantele nu pareau de speriat. Insa, daca te uitai pe profilul lor incepeai sa le tratezi cu respect. Inca din prima etapa aveam trei urcari destul de dificile pe teren variat, kilometri intregi de dune si ca in fiecare an o temperatura total neprietenoasa in timpul zilei. Etapa 3 venea si ea cu doua urcari cu inclinatie 25% si respectiv 30%, iar etapa 4 avea de toate: munti, dune mari, dune mici, campuri de bolovani, albii de lacuri secate, etc. Deci toate ingredientele unei editii aniversare Marathon des Sables.

Dupa un drum destul de obositor cu autocarul am ajuns la prima tabara de baza unde urma sa aflam numarul cortului care trebuia sa ne fie casa pentru urmatoarea saptamana dar si sa ne intalnim colegii de “apartament”. Organizatorii ne grupasera pe nationalitati, astfel incat delegatia Romaniei (Cristian Craita, Marian Vasile, Paul Dicu si subsemnatul) a fost repartizata in cortul cu numarul 25, alaturi de Janos Kis – Ungaria, Natalia Salamon  si Michal Glowacki, ambii din Polonia.

Tabara de baza era compusa din peste 180 de corturi de 8 persoane care gazduiau concurentii si alaturi de ele, la o oarecare distanta se aflatu corturile organizatorilor si cortul medical. Iar in jur, cat vedeai cu ochii …desert! Impresionanta desfasurare de forte te coplesea pur si simplu.

Vazusem in poze corturile berbere si stiam ca sunt deschise si ca o sa ne sufle vantul insa vazandu-le de aproape am realizat ca parca ai dormi sub cerul liber si ca si cea mai mica adiere de vant ne va umple cortul de nisip.

Am facut cunostiinta cu colegii nostri de cort care in scurt timp mi-au devenit prieteni dragi si de care recunosc ca mi-e dor acum.  Michal, un fost atlet de performanta, stabilit in Londra al carui PB pe distanta de maraton era de 2h20m si care vroia sa iasa in top 15 la Marathon de Sables, Natalia care se pregatise doi ani pentru aceasta cursa si Janos – 51 de ani, care alergase 97 de maratoane in 70 de tari, terminase un Ironman in 11 ore si care avea de impartasit o multime de povesti frumoase despre locurile in care calatorise.

Intrucat am ajuns in tabara pe inserat, n-am avut timp decat sa ne ocupam fiecare locul in cort, sa ne asezam bagajele si sa mergem la masa. Prima si a doua zi, pana incepea concursul, aveam masa asigurata de organizatori. Apoi, fiecare trebuia sa se descurce timp de 7 zile cu mancarea cu care venise, si pe care trebuia sa o care in rucsac. Toata lumea era vesela si in aer plutea o energie aparte. Oameni veniti din toate colturile lumii (49 de tari), stateau la aceeasi masa, radeau, faceau planuri de cursa si sperau sa ajunga sanatosi la linia de sosire o saptamana mai tarziu.

Era prima noapte in desert si speram ca, cerul sa fie senin pentru a mai zabovi putin in afara cortului si a reflecta la ce urma sa ma astepte. Insa o mica furtuna de nisip venita de nicaieri mi-a schimbat planul si impreuna cu vecinii de cort m-am chinuit minute bune sa-l facem sa ramana la sol, in timp ce vantul si nisipul il scuturau din toate partile. Am hotarat intr-un final sa ne bagam in sacii de dormit si sa-l lasam sa danseze in bataia vantului, intrucat orice am fi facut rezultatul era acelasi. Din fericire furtuna n-a durat foarte mult insa toate bagajele erau pline de nisip. Bine ati venit in desert!

A doua zi de dimineata totul era calm si senin, iar soarele incepuse sa isi faca de cap inca de la ora 8. Era ziua in care ni se verifica echipamentul, certificatul medical insotit de electrocardiograma, primeam numerele de concurs, cipul, baliza GPS si predam bagajele, pe care organizatorii le duceau inapoi la Ouarzazate.

Trebuia sa ramanem doar cu rucsacul de cursa care sa contina tot ce aveam nevoie traiului in desert pentru urmatoarea saptamana. Desi impachetasem si despachetasem de cateva ori acasa, incercand sa reduc greutatea rucsacului fara insa sa ma privez de articolele absolut esentiale, acum nu stiu cum se facea ca rucsacul devenise parca prea mic si nu mai incapea in el ce aveam trecut pe lista. Am scos tot din el si cu calm am reinceput asezarea echipamentului, mancarii, gelurilor, batoanelor energizante, medicamentelor dar si a articolelor obligatorii, fara de care nu erai lasat sa pornesti in cursa: lanterna frontala cu baterii de schimb (pentru etapa lunga), folie de supravietuire, pompa antivenin, cutit cu lama metalica, bricheta (sau amnar), busola, fluier, sac de dormit, etc. Intr-un final am reusit sa le inghesui pe toate si cu rucsacul in spate si geanta cu celelalte bagaje in mana am pornit spre cortul organizatorilor cu inima stransa. Imi verificam in minte daca mi-am oprit tot ce am nevoie pentru ca era ultimul moment in care aveam acces la bagaje. Odata predat bagajul, te reintalneai cu el dupa o saptamana, in Ouarzazate. Cea mai importanta era mancarea liofilizata, gelurile si prafurile izotonice pe care deja le impartisem in pungi pe zile, asadar nu eram in pericol sa uit ceva.

(geanta galbena era a mea)

Dupa ce am “scapat” de geanta, am intrat in cortul organizatorilor pentru verificarea echipamentului obligatoriu si cantarirea rucsacului de cursa. Confrom regulamentului, acesta poate fi intre 6,5kg si 15kg. Al meu a avut 9. Nu-i nici mult nici putin, avand in vedere ca la asta se mai adaugau si cei 1,5L de apa dispusi in cele doua bidoane din fata. Insa imi facusem un calcul si pe masura ce zilele treceau, greutatea lui avea sa scada cu aproximativ 800gr/zi – reprezentand mancarea, gelurile si prafurile izotonice folosite in fiecare etapa. Cu ocazia verificarilor am primit si cartela de apa!

V-am spus ca e rationalizata. N-ai cata ai vrea tu la dispozitieMi-am adus aminte de vremurile dinainte de ’89 cand stateam la coada si luam ulei pe cartela. Insa Marathon des Sables n-ar fi la fel fara aceasta regula. De fapt, este ceea ce face din MdS o cursa extrem de dificila. Si anume, faptul ca timp de 7 zile trebuie sa stii cum sa-ti gestionezi toate resursele: mancare, geluri, izotonice, apa, astfel incat sa termini cursa pe propriile picioare si nu in cortul medicilor sau mai rau, in elicopter in drum spre spitalul din Casablanca.

Asadar, dimineata inainte de startul fiecarei etape, ai dreptul la 3L de apa, apa care trebuie sa iti ajunga pana la primul checkpoint, unde mai primesti 1,5L sau 3L depinde de etapa, apoi inca 1,5L la urmatorul checkpoint si 4,5L la sfarsitul etapei, apa din care trebuie sa te gospodaresti pana a doua zi (gatit, spalat pe dinti, indepartat sarea de pe corp, etc). Atentie: fara dus o saptamana! Se folosesc servetele umede sau dupa imaginatia fiecaruia, o laveta umeda, etc.

Dupa 2 ore, trecusem de toate verificarile si ma indreptam cu rucsacul in spate spre cortul 25. Mi-am scos izoprenul si sacul de dormit si m-am intins pret de cateva minute. Am inchis ochii si am multumit in gand tuturor celor care m-au ajutat sa ajung acolo. Eram pregatit sa incep cea mai mare aventura a vietii mele. Stiam ca va fi foarte greu, ca vor fi momente in care voi vrea sa ma opresc. Si ma gandeam la Marathon des Sables cu umilinta. Daca ajungi acolo, trebuie sa faci asta! Nu poti veni in desert cu aroganta. Ma rugam in sinea mea ca Sahara sa ma lase sa termin aceasta cursa pe propriile picioare si sa ma bucur de tot ce mi se intampla. Sub un cer plin de stele, pe care parca puteam sa le ating, am adormit cu un zambet larg in coltul gurii, visand la saptamana ce urma sa ma invaluie.

(Photo credits: Natalia Salomon, Cristian Craita)

VA URMA …