Andrei Gligor si Bery Fitness & Spa - Bucharest International Half Marathon
Articol publicat in data de 18.05.2014
As incepe prin a spune ca editia de anul acesta a Bucharest International Half Marathon nu a fost pe lista de concursuri la care vroiam sa particip, lista pe care o intocmisem inca de la inceputul anului. Si asta nu pentru ca nu este de fiecare data un eveniment excelent organizat, unde alerg alaturi de zeci de prieteni, intr-o atmosfera frumoasa si unde ma simt bine. Ci pentru simplul fapt ca mi-am dorit ca anul competitional 2014 sa fie presarat cu concursuri noi, evenimente la care nu mai luasem parte. Calendarul meu pana la sfarsitul lunii iunie arata asa:
26 ianuarie – Semimaraton Gerar (21K)
24 februarie – Sahara Marathon (42K)
23 martie – Maratona di Roma (42K)
30 martie – Crosul Padurii (10K)
26 aprilie – Brasov Marathon (42K)
04 mai – Wings for Life (28K)
10 mai – EcoMarathon (42K)
24 mai – Maraton Apuseni (42K)
08 iunie – Hercules Marathon (42K)
21 iunie – Half Ironman Oradea (1900m inot/ 90km bicicleta /21km alergare)
Asadar, va puteti imagina de ce ziua de 18 mai o alocasem odihnei. De fapt, ca sa fiu sincer, sotia vroia sa participe la cursa populara si hotarasem sa ma inscriu si eu sa-i tin de urat cei 3km. La scurt timp insa, am inceput sa primesc mesaje de la prieteni spunandu-mi ca au vazut in oras afisul oficial al semimaratonului si ca sunt si eu acolo, in prim plan. Si acolo, si pe site si mai apoi pe medalia oficiala! Acela a fost momentul in care am decis ca nu are voie sa-mi scape aceasta medalie.Iar Cristina a fost cea care m-a indemnat sa trec de la cursa populara la cea de 21km: “Cand crezi ca vei mai avea ocazia sa primesti la finalul unei curse o medalie cu tine?” :))
Zis si facut. In aceeasi seara m-am inscris la cursa, desi era la numai o saptamana de la Ecomarathon, un maraton montan deloc usor (povestea aici) si inainte cu o saptamana de Maraton Apuseni, o cursa de 42km pe munte, cu o diferenta de nivel pozitiva de 2230m.
Saptamana premergatoare concursului am dedicat-o in special antrenamentelor de inot si recuperare (kinetoterapie – pentru problema lombara cu care am ramas dupa Sahara Marathon) si care, ca tot a venit vorba, aproape s-a rezolvat. Mii de multumiri lui Razvan Rosulescu si Bery Fitness&Spa, unde imi fac antrenamentele. De abia asteptam sa vina sfarsitul saptamanii si sa incerc, de ce nu, sa scot un personal best, undeva la 1h29m-1h30m. Ma simteam in forma, spatele nu ma mai durea asa de tare iar faptul ca alergam doar 21km dupa toate cursele de 42km facute de la inceputul anului, imi dadea incredere ca voi putea trage un pic de mine pentru a termina in timpul propus.
Toate bune si frumoase, pana vineri. La pranz am mers la Sport Expo pentru ridicarea kitului de concurs si ulterior am trecut pe la sala pentru un ultim antrenament. La un exercitiu banal pentru cvadriceps, am facut o miscare gresita care a rezultat in microfisuri musculare la nivelul gambei si intindere la tendoanele si ligamentele din spatele genunchiului. Simteam partea din spatele genunchiului ca un ghem, tare, iar ulterior a inceput sa se umfle si sa se invineteasca. Eram disperat! Nu-mi venea sa cred cum am putut pati asta cu numai doua zile inainte de concurs. Dupa o sedinta de masaj si creme anti inflamatoare am plecat acasa dezamagit si gandindu-ma la modul cel mai serios daca pot sa alerg sau nu, intrucat de abia puteam sa ma sprijin pe piciorul stang. Am continuat cu cremele anti inflamatoare si cu gheata sperand intr-o minune pana a doua zi. Din pacate, cand m-am trezit, situatia era aceeasi. Ba parca zona se umflase si mai tare.
Am decis atunci sa mai fac o vizita la Sport Expo unde aveau stand FizioLife Medica, cei care m-au ajutat si inainte de maratonul de la Roma, aplicandu-mi benzi kinesio in zona lombara, datorita carora nu numai ca am putut sa aleg maratonul, insa am reusit atunci si un personal best de 3h:27m. Mai multe detalii despre kinesio taping puteti citi aici. Am ajuns la Sport Expo mai mult schiopatand, cu o fasa elastica in jurul genunchiului. Dupa aplicarea benzilor am simtit imediat o imbunatatire pentru ca o mare parte din greutate si socuri era preluata acum de benzile kinesio, in loc de ligamente si tendoane. Am plecat spre casa ceva mai optimist si am continuat sa aplic gheata pe zona accidentata. Insa tot nu eram sigur daca voi putea alerga. Cand mergeam, ma simteam mai bine, insa in alergare nu stiam cum va fi. Am decis atunci ca voi lua startul la cursa si voi incerca sa o duc la capat macar in timpul limita de 3h, intrucat nu stiam la ce sa ma astept.
Dimineata cursei, m-a gasit mai putin agitat ca de obicei si oarecum resemnat ca nu voi putea alerga asa cum imi doream. Nu mai era nici o presiune pe mine, cel putin nu asa de mare cum ar fi fost daca nu eram accidentat. Am intrat in culoarul de start alocat numarului meu, chiar in spatele alergatorilor africani, cu care am si facut o poza inainte cu cateva minute de start …am zis asa ca poate se ia, cine stie!
Mi-am sarutat sotia care pleca si ea in cursa populara, dintr-un bloc start paralel cu cel al semimaratonului, am asteptat numaratoarea inversa si sunetul pistolului si am plecat. Primii pasi, au durut ca naiba si chiar ma gandeam daca a fost o decizie inteleapta sa alerg. Am continuat sa o fac asteptand sa se incalzeasca musculatura si sperand ca nu o sa mai simt ghemul de tendoane rasucite din spatele genunchiului. Ma uitam la ceas pentru ca mi se parea ca am luat-o cam tare insa am renuntat sa ma mai uit pret de cativa kilometri si m-am concentrat pe fiecare pas in parte, incercand sa-mi dau seama daca e de bine ce se intampla sau de rau.
De durut ma durea. Asta era clar. Insa nu era ceva insuportabil asa incat am mentinut ritmul si dupa 5 kilometri m-am uitat la ceas: aveam o medie de 4m24s/km, ceea ce nu era rau deloc. Daca mentineam ritmul aveam sa fac personal best, chiar daca nu cel dorit de 1h29m-1h30m. Durerea pe care o simteam insa la fiecare pas, imi aducea aminte ca n-ar trebui sa ma gandesc atat de devreme la linia de finish. O cursa se poate termina si cu 500m inainte de linia de sosire, in cazul unei accidentari grave. Asa incat, am continuat sa alerg si sa fiu atent la semnalele pe care mi le da organismul.
Vremea era excelenta pentru alergare (fata de editia precedenta unde au fost cel putin 30 de grade), compania buna, voluntari si lume entuziasta pe traseu. Benzile kinesio isi faceau treaba bine preluand din socuri si facandu-ma sa mentin ritmul fara sa ma chinui prea tare. Alergam cu pacerii de 1h30m in campul meu vizual, la 300-400m distanta. Insa mi-am dat seama ca nu ii voi putea prinde din urma si ca ar fi o prostie sa fortez in conditiile date. Am continuat in ritmul de 4:19-4:28/km, asteptand rampa de pe Calea Victoriei. Nu stiam cum va reactiona piciorul pe urcare, insa am ramas placut surprins ca n-a fost un chin asa cum ma asteptam, iar piciorul accidentat n-a protestat mai tare decat o facea deja. N-am putut sa nu remarc in acele momente ca maratoanele montane au avut si au rolul lor, pentru ca imi aduc aminte acum 2-3 ani cat de “ucigatoare” mi se parea acea urcare de pe Calea Victoriei. Iar acum, chiar si accidentat, am facut-o fara scaderi de ritm, sau mers usor.
Mai aveam aproximativ 2 kilometri si deja incepusem sa calculez. Eram clar sub 1h36m insa depindea de mine cat de mult puteam sa accelerez pe acesti ultimi 2km. La ritmul acela, eram pe undeva pe la 1h33m-1h34m si mare lucru nu s-ar fi schimbat daca acceleram, poate doar la 20km/h, ceea ce nu era cazul Am intrat in linie dreapta cand ceasul arata 1h33m si atunci am sprintat cat am putut, ceasul indicandu-mi 3m20s/km. Eram emotionat si nu stiam daca sa plang sau sa rad. Piciorul durea in continuare destul de tare insa eram propulsat de voci de pe margine care strigau “Hai Andrei! Bravo Andrei!”, oameni carora vreau sa le multumesc din suflet si fata de care vreau sa ma scuz daca nu am putut intoarce capul sa raspund. Eram in lumea mea, ma luptam cu durerea si nu vedeam decat linia de finish care se apropia din ce in ce mai mult.
Am trecut linia de sosire cu lacrimi in ochi si nu-mi venea sa cred nici o clipa ce mi se intampla!Reusisem sa fac cel mai bun timp al meu pe distanta de semimaraton, 1h34m04s, in conditiile in care am pornit in cursa fara prea mari sperante si cu un picior care a “tipat” la mine tot timpul. Incapatanarea de a nu renunta mi-a adus niste trairi si momente pe care nu le pot descrie in cuvinte. Imi vin in minte doua melodii care pot descrie atat de bine acea ora si jumatate: Highway to Hell si la final Stairway to Heaven!
Trecand linia de finish
Multumesc din suflet Oanei de la FizioLife Medica, care a avut grija de piciorul meu, Bery Fitness&Spapentru sustinerea in proiectele mele de pana acum, Asics Romania pentru incaltarile care mi-au dat aripi azi (Noosa Fast 2), Isostar pentru 21 de kilometri de energie si nu in ultimul rand sotiei mele, care n-a crezut nici un moment ca voi renunta si care a fost alaturi de mine cu tot sufletul!
Urmatoarea oprire: Maraton Apuseni!
